Vantul mangaia usor valurile negre ale marii, salta stropii jucausi si ii plimba prin aer pana pe tarm. E inca noapte, soarele trebuie sa rasara la orizont, sa topeasca toti stropii. Valurile se leaganau majestos in intunericul diminetii dupa cum ea, doamna Luna decidea sa se plimbe pe cer.Mikelina statea pe tarm si privea in gol. Gandurile au parasit-o, nu simtea decat aerul si stropii purtati de vant ce ii brazdau fata. Intr-o miscare protectiva, se apara de frig, strangandu-si hainuta in jurul corpului. Se intreaba ce cauta la ora asta, aici, singura pe acest tarm. In jur nici tipenie de om, doar marea care bolborosea ceva neinteles de nimeni.
Timpul a reusit sa-i mai alunge din frica instinctiva pe care o avea. Nu locuia departe, doar o aruncatura de bat de tarm. Intr-un gest autoprotectiv, se intoarse, privi lumina de la camera ei, mai in departare se zareau si alte luminite, alte suflete care dormeau si nu aveau idee ce agitatie e aici pe tarm. Era un moment de revelatie pe care l-a mai avut doar atunci cand s-a dus sa vada cum se pescuieste, si a ramas peste noapte in larg. Atunci insula nu se vedea nicaieri, si toata increderea si viata o lasa-se pe mana batranelului pescar cu care se aflase in barca. Apa era si mai neagra, stelele dansau in valuri si fugeau ici si colo. Licareau ba pe un val, ba pe altul, mosuletul privea in larg si fata ii era incremenita in trecut. Barca mica se misca si ea in ritmul valurilor marunte si poate din cauza asta, se gandea atunci Mikelina ca nu poate sa doarma. "Ce idee sa vin la pescuit"...?! Peste nu au prins, frigul si frica insa au patruns-o. SI-a spus ca nu va mai veni niciodata noaptea la pescuit, si iat-o acum pe tarm, singura privind marea. Timpul si-a pus amprenta pe fata ei. Rasul si zambetul i-au ramas, dar viata acra in care trebuia sa stie sa incordeze pumnul, si-au pus pecetea pe sufletul ei. Cine are cheia acelui suflet erodat de atata vant si sare? Realitatea se amesteca cu problemele marunte care nu ar trebui sa ii schimbe atat de dramatic sensibilitatea. Si totusi e altfel cand iubesti. Cand iubeste.
Orizontul incepuse sa se lumineze. De ce? Cine il lumineaza? De ce nu e doar un colt micut de unde sa-si faca aparitia soarele? De ce sentimentele sunt controlate de ratiune? De ce nu poate pluti in universul interior de calm si dispozitie interioara? Cine i-a furat atatia ani cheile?
Insula e ca o planta carnivora. Daca te-ai asezat din neatentie pe ea, te manaca. Incet. In ani.
Vara, insula se schimba. Ia din suflul turistilor care se zbenguie galagios pe strazile inguste, pietruite in cautarea de ceva si mai interesant. Ce trebuiau sa constientizeze turistii era ca "interesantul" e in jurul lor, ca tineau de mana sufletele drage. Viata traita in oala de zi cu zi, creeaza aceasta impresie, ca totul e static, cunoastem tot, ca tot ce e al nostru, ni se cuvine. E atat de greu sa te intrebi daca dincolo de acea mana e ceva mai mult? Ca nu ai ajuns sa cunosti si sa apreciezi cu adevarat cine e langa tine. De ce? Pentru ca nu ai timp. In fiecare zi iti poti spune ca nu ai timp.
Da, pe aceasta insula traia de 17 ani aceasta fata cu parul saten. Vantul ii aducea cu nesat stropii pe fata ei frumoasa, dar ea, cufundata in vidul clipei, nu simtea nimic. Parul lung, necaracteristic pentru felul ei direct si rapid de a eticheta si a solutiona, se unduia armonios. Era bucuroasa ca a avut curajul sa vina asa de dimineata sa priveasca cum rasare soarele. Atatia ani a avut la dispozitie si nu a facut asta niciodata. Timpul si viata ii erau planificata. Ora de ora, minut de minut, zi de zi. Vineri e Luni, Sambata e Marti si Duminica e doar atunci cand sunt valuri mari si vapoarele nu reusesc sa ajunga pe insula.
Incet, incet se lumineaza tot mai tare de zi. Frica compulsiva incepe sa dispara. Cand era bezna se gandea ca la cel mai mic zgomot o va taia la fuga peste camp fix la ea in curte, cu inima batand nebuneste de frica in palmele ei mici. Desi era la fel de frig, lumina parea ca o incalzeste. In cateva momente urma sa rasara de peste mare, soarele.
Cativa pescarusi brazdau orizontul cautand sa vada de unde din apa asta mare avea sa iasa globul luminos.
Auzi de-odata o voce care o striga pe un ton imperativ... MIKELAAA..... Tresari. Era doar o iluzie. In fata i se contura biroul vechi de ani buni din lemn masiv. Calculatorul avea si el o viata zapacita, aplicatiile erau pornite si oprite dupa cum mormaia Ursul. Scutura din cap, ca si cum ar putea scapa intr-o clipa de toate astea... si se ridica. Incepu sa se plimbe pe mal. Pana la apa nu era multi metri, iarba nisipoasa pe care calca, astepta si ea lumina. Intre ea si mare se casca un mic hau de cativa metri.
Si-ar fi dorit sa aiba un mers apasat si lin, ca al unei balerine, dar nu avea nici timp, nici nu a incercat vreodata sa-si unduie trupul, precum arboaicele care mai soseau cand si cand pe insula.
Era ziua, soarele nu iesea... Nu mai avea nici timp nici dispozitie sa simta.
Cat timp a stat zgribulita in intuneric, a simtit de mai multe ori caldura unui alt trup si placerea de a-ti inunda corpul cu fericire. In acele putine momente, cand era singura, doar cu sufletul si cu dorintele ei apuca sa mai retraiasca si sa-si imagineze. Nici nu stia ce stare sa aiba, nici nu o interesa. Tristetea ce de fel nu ii era caracteristica, avea momentele ei cand o copleseau. Atunci, singura... plangea si cateva lacrimi sarate stiau sa-si croiasca loc peste obrajor pana la barbie, unde se opreau.
Orizontul incepuse sa se lumineze. Un glob mare portocaliu iesea de undeva din mare, si asemenea pescarusului, avea si ea intrebarile ei fara raspuns. Globul de foc se ridica cu o viteza ametitoare. Simtea cum se ridica. Secundele care ar fi trebuit sa stea in loc, curgeau cu repeziciune.
Se aseza jos, stranse baticul in maini, si isi rezema capul mare in palmele ei delicate. Privea fascinata la acest glob care devenea tot mai mare, mai galben si mai luminos.
Nu se mai gandea la nimic, dar starea de activitate incepea sa o patrunda. Timpul nu ii apartinea. Undeva demult, timpul i-a fost rapit. O rapire pentru viitor. Urma sa-si dea mana peste timp. Atat doar ca acum era alta. Soarele o topea mai greu, si liniile adanci de pe fetele pescarilor de pe insula i s-au intiparit bine in minte. Zambetul nu mai era cu buzele intredeschise. Nu avea cum sa-si dea seama...
Prin minte ii strafulgera ideea ca trebuia sa fi luat aparatul foto cu ea. Oricum, era cam mic si nu se pricepea prea bine, desi a facut cateva poze exceptionale. Dar nu avea nici timp nici dispozitie sa primeasca sincer felicitarile. Cateva cuvinte "nu e incadrat bine, trebuia incadrat mai jos","Poza asta e inclinata" ii staruiau in minte, si nu reusea nicicum sa scape de ele. Stia ca critica e distructiva, dar asta nu o oprea sa gandeasca simplist si sa rada cu gura pana la urechi. Aceste momente ii provocau cu adevarat satisfactii.
Soarele se ridica deplin deasupra marii... Revelatia disparu in final undeva intr-un coltisor de memorie. Isi cauta in graba patura pe care statuse, si dintr-un pas grabit o agata si o puse pe umar.
Trebuia sa mearga la serviciu, avea de controlat facturi, conturi bancare si preturi.
Nu stia daca acest moment avea sa ii schimbe ceva din felul de a recepta timpul prezent.
Pasii ei se afundau in pamantul moale plin de nisip, umbra ei o lua cu mult inainte, si parca i-ar veni sa fuga. Nu avea nici un chef. Doarea doar sa manance ceva si sa plece. De aici mai departe tot timpul ii era incarcat pana noaptea tarziu. Creativitatea si trairile se inchideau automat intr-o mica cutiuta. Parca spre a le proteja de realitatea cotidiana taioasa.
